În timpul Primului Război Mondial rămâne în Bucureşti, dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În acelaşi an are loc [[prima ediţie a concursului de compoziţie George Enescu]].

        După război îşi continuă activitatea împărţită între România şi Franţa. De neuitat au rămas interpretările sale a Poemului pentru vioară şi orchestră de Ernest Chausson şi ale Sonatelor şi Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) şi New York (1938). Activitatea sa pedagogică capătă deasemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual. "Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. Caracterul său şi figura sa sunt gravate în sufletul meu ca un arbore sau un munte din Sinaia. Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe" (Yehudi Menuhin).